Extinderea Uniunii Europene spre centrul şi estul Europei ce a avut loc în 2004 (cu Estonia, Cehia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta), completată în 2007 prin aderarea României şi Bulgariei a impus o redefinire a cadrului relaţiilor UE cu noua sa vecinătate. Odată modificată configuraţia frontierei externe a Uniunii, aceasta înaintând spre partea răsăriteană a Europei, era nevoie de o nouă abordare a relaţiilor politice şi economice cu noua sa proximitate.

Promovarea iniţială a conceptului unei Europe extinse (2003) a culminat cu apariţia efectivă a Politicii Europene de Vecinătate (PEV) în anul 2004, ca politică integrată a Uniunii. Având la bază chintesenţa relaţiilor anterioare cu statele vecine sud-mediteraneene (reglementate prin Parteneriatul Euro-mediteranean – Procesul Barcelona) şi cu statele din vecinătatea estică (reglementate prin acordurile de parteneriat şi cooperare), Politica Europeană de Vecinătate se prezintă drept o politică ambiţioasă, ce are ca principal scop crearea unui ‘cerc de prieteni’ (Prodi 2002) sau a unui ‘cerc de state bine guvernate’ (Strategia europeană de securitate 2003)  în jurul Uniunii, prin stabilirea unui climat de securitate şi prosperitate în imediata apropiere a Uniunii Europene.

Acoperind o gamă variată de problematici, ce depăşesc aria simplei cooperări economice, PEV urmăreşte o continuă dezvoltare, modernizare şi apropiere a statelor partenere vecine de cele ale Uniunii Europene. Asimetriile înregistrate între UE şi ţările vizate de politica de vecinătate sunt reflectate prin nivelul de dezvoltare al statelor partenere mult mai scăzut decât media UE, multe dintre acestea având economii predominant agricole sau bazate cu preponderenţă pe resurse de materii prime, înregistrând dezechilibre macroeconomice, un nivel destul de ridicat al şomajului, precum şi carenţe majore în respectarea şi promovarea principiilor democratice, ale statului de drept, libertăţilor fundamentale şi ale drepturilor omului.